Share
Despre CFR. Cu scârbă!

Despre CFR. Cu scârbă!

„Păi ați sunat degeaba la informații CFR. E prea devreme. Nu vă pot spune cât întârzie decât cu 40 de minute înainte de sosire. Asta-i regula”.

De la aceste cuvinte, spuse certător de vocea mai mult sau mai puțin feminină de la celălalt capăt al liniei telefonice, a început să mi se facă scârbă de CFR. O senzație care s-a schimbat ulterior în furie și, mai apoi, cu trecerea orelor, în românescul „asta este”.

Dar să o luăm cu începutul. Îți aștepți odrasla să se întoarcă dintr-o frumoasă excursie la Timișoara. Din motive obiective legate de călătoria împreună cu mai mulți colegi, mijlocul de transport ales este trenul. Nimic anapoda până aici. Nici măcar prețul de 101,6 lei plătit pentru un drum de 600 km la Clasa a II-a nu mai sperie pe nimeni. Totul se scumpește și nu e loc de prea multe discuții. Totuși, după ce dai acești bani, te aștepți – în ciuda celor auzite de prin presă sau de la cunoștințe – ca trenul să sosească într-un timp rezonabil. Orice om normal la cap se gândește că pe un traseu atât de lung trenul are loc să întârzie și să recupereze întârzierea de cel puțin câteva ori. Aici e posibil să fiu depășit de evenimente și să scriu despre un lucru banal dat fiind faptul că n-am mai circulat cu trenul prin România de vreo patru – cinci ani, însă îmi asum riscul.

Prin urmare, la ora 13.49, trenul InterRegio 73, trebuia să plece din gara Timișoara Nord către București. Doar că, pe la 14:30, telefonul îți sună, iar copilul îți spune că tot nu a plecat din Timișoara și că trenul va pleca „cel mai devreme” la 15:15. Prin urmare, o oră și jumătate întârziere încă de la prima strigare. Până la București recuperează, îmi zic și îmi văd de treabă. Totuși, prevăzător, mă uit pe Google Maps să văd cam cât face trenul ăsta până la București. Surpriză!. Harta nu permite activarea opțiunii de transport cu trenul. Doar cu mașina, cu avionul sau… pe jos. Până și cei de la Google par să știe ceea ce ție nici nu îți trece prin cap. Zâmbești, în schimb, în sinea ta când vezi că nu îți trebuie decât vreo 107 ore, adică patru zile și jumătate, ca să ajungi la pas din vestul țării până în Capitală. Un zâmbet care se transformă într-un rictus atunci când, pe la ora șapte seara, afli de la copil că trenul pare să fi acumulat o întârziere și mai mare în loc să recupereze cele 90 de minute pierdute din start.

Convins că te afli în mileniul III și că informația circulă cu rapiditate, nu ca trenul, scormonești internetul, dai de numărul de telefon de la informații CFR București – 021.9521 – și suni. Robotul îți declară ferm că întreaga convorbire va fi înregistrată și e taxabilă. Cu cât, nu pare să conteze. Îți asumi costul necunoscut și aștepți câteva minute. „Bună seara, doamnă. Îmi puteți spune cât întârzie IR 73, de la Timișoara? Înțeleg că are întârziere”, spun pe nerăsuflate încercând să nu o țin prea mult ocupată pe o doamnă care, lucrând la informații, îmi închipui că are de răspuns la câteva sute de telefoane pe oră. „Păi ați sunat degeaba. E prea devreme. Nu vă pot spune cât întârzie decât cu 40 de minute înainte de sosire”, îmi răspunde nefericita. Că e nefericită am dedus din voce, ca să nu avem discuții. De altfel, nu știu cine ar fi fericit să lucreze la informații, dar, mă rog… „Dar nu am nici cea mai vagă idee când va sosi trenul ca să sun cu 40 de minute înainte”, speculez eu răspunsul în doi peri al doamnei ceferiste. „Păi, sunați după 22.00. Asta-i regula!”. Și rămân cu telefonul surd și mut în mână.

Pe la 10.15 seara sun din nou. „Bună seara. Știți acum cât întârzie Timișoara?”, îndrăznesc. „Are 180 de minute întârziere”. Îmi vine să o înjur. Nu-i zăpadă. Nici inundații. De ce să întârzie atât? Dar nu e vina ei. Poate doar modul flegmatic și oțărât de a răspunde unui om care se interesează de serviciile companiei la care lucrează și de unde își câștigă salariul să o învinovățească pe deloc joviala doamnă de la Informații CFR. Prin urmare, tac și calculez că, 22:56 – ora normală de sosire a deja faimosului IR 73 –  plus trei ore, înseamnă că va ajunge la Gara de Nord pe la două noaptea. Mama lui de tren! Face 12 ore de la Timișoara la București, pe vreo 600 km. Prin urmare, 50 km/h. Și e „rapid” și costă un milion biletul. Toate astea îți vin în minte încercând să te calmezi și așteptând să se facă ora de plecat la gară. La 1.30 ajungi nervos la gară și… încă o surpriză. Toate ușile Gării de Nord sunt încuiate!!! Te învârți singur în întuneric și încerci să înțelegi unde ai greșit și cu ce. Un taximetrist, vizibil amuzat, îți strigă că de pe la 12 noaptea gara se încuie pentru că nu mai vin trenuri până la 5 dimineața. Îi spun că, totuși, un tren mai vine, pe la două. „Atunci mergi la ușa de la coloane, poate aia mai e deschisă.”

Gara de Nord - CFR1

Cu chiu, cu vai, ajungi în interiorul gării, la „Informații”. Unde, desigur, nu mai e nimeni pentru că trenurile, nu-i așa, nu circulă noaptea în România. Nu MAI circulă. Cu ceva ani în urmă, cel puțin 5 – 6 garnituri soseau sau plecau noaptea din Gara de Nord. Ce vremuri… CFR nu era falimentară și nici bătaia de joc nu era atât de bine organizată. Pe peron, încă vreo 30 de nefericiți așteaptă același tren vociferând. De la „nenorociți”, la înjurături care o vizează direct pe mama ministrului transporturilor nu e decât un pas. Dar, cine să îi audă? În afara noctambulilor care așteaptă trenul de la Timișoara, în gară nu mai sunt decât doi polițiști, patru cerșetori drogați și un vânzător de la singurul chișc deschis, Dumnezeu știe de ce, într-o poartă a Bucureștiului care ar face de rușine până și o haltă din fundul Ungariei, al Bulgariei sau chiar al… Indiei.

La două și cinci, sosește trenul. Se mișcă de parcă a venit la priveghi. La înmormântarea a ceea ce a mai rămas din Societatea Națională de Transport Călători SA. „Ați mers cu spatele, dom` șef?”, îl întreb pe „nașul” care sare din trenul aflat încă în mers. Îmi aruncă o privire deranjată și trece pe lângă mine fără să răspundă. Îmi întorc atenția către mecanicul ieșit pe geamul locomotivei: „Știți că ați făcut 12 ore pe drum și că în tren sunt copii?”, îl întreb fără să-mi treacă prin cap că am dat peste un hâtru. „Nu vezi că am ajuns? Toate merg prost în țara asta și tu vrei ca trenurile să meargă bine?”, mă lasă fără replică cel care, de 12 ore, trage după el 6 vagoane cu viteza unui melc.

Cât de prost merge țara e discutabil, însă cât de prost și în batjocură funcționează CFR e clar. În 12 ore până și trenurile din India traversează țara. Doar că între New Delhi și Chennai sunt peste 2.000 km, nu 600 ca de la Timișoara la București. Prin urmare, cu toată dezamăgirea, urez faliment plăcut CFR-ului și șomaj plăcut celor care își tratează călătorii plătitori ca pe animale. Cu scârbă!

1 Comment on this Post

  1. fratele Emilian

    Subscriu cu caldura si entuziasm celor scrise mai sus.
    Si nu numai CFRului !

    Reply

Leave a Comment